Constantin Mândrișteanu

Pe scurt, despre interlocutorul meu, Constantin Mândrişteanu, considerat a fi unul dintre cei mai buni trompetişti din România, absolvent de liceu de muzică, fost angajat al Filarmonicii de Stat Botoşani, al Orchestrei „Rapsozii Botoşanilor”, al Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu din Suceava şi al Ansamblului „Dor Transilvan” din Bistriţa. A cântat alături de artişti valoroşi şi a concertat în ţară şi peste hotare. Are două albume, „Bijuterii folclorice” şi „Shadow of your smile” (cafe-concert), şi un disc, imprimat în 1979 la Electrecord, cu „Rapsozii”. Cetăţean de onoare al oraşului în care locuieşte, Suceava, din 2018.

Pe lung, în cele ce urmează…

„Decât un violonist slab, mai bine un trompetist bun”

Se prea poate ca talentul să fi venit de la tata, cel care i-a povestit, încântat, despre celebra Maria Tănase. În Botoşani nimerindu-se de ziua ei, a venit să cumpere de la Gostatul unde lucra tata câteva găini, pe care şeful celebrului pe atunci restaurant „Mioriţa” urma să le servească la masa de după spectacol. Tata mai cânta, „şi cânta foarte bine, mai ales după un şprit, muzică de pahar, romanţe, cântece orăşeneşti”.

Şi tot tata „care, probabil, voia să îşi împlinească un vis prin mine”, l-a dus la un curs de muzică pentru preşcolari, la Şcoala de muzică din Botoşaniul natal, unde se adunaseră o mulţime de copii. Au urmat apoi şcoala de muzică şi el, şi fratele său, Paul, pe care, după patru ani de pian, „tata l-a trecut la trompetă”. „Eram în clasa a şaptea când Paul, într-a cincea, a adus trompeta acasă – erau două trompete care treceau pe la toţi elevii – şi, deşi eram foarte bun la instrumentul pe care îl studiam cu profesorul Florin Romanescu, vioara, pe care tata mi-o luase cu eforturi financiare, cu un împrumut la CAR, s-a întâmplat ceva cu mine când am pus mâna pe trompetă. L-am rugat să-mi arate pe pistoane cum este gama do major şi am început să suflu.”

Atunci s-a născut trompetistul Constantin Mândrişteanu, în ziua în care, aşteptându-l pe fratele său să termine ora de trompetă, l-a surprins pe severul profesor Dumitru Cercel (tatăl regretatei actriţe Florina Cercel) cu cunoştinţele şi cu determinarea de a studia trompeta. A rupt arcuşul, a renunţat să mai meargă la orele de vioară şi doar vizita profesorului Romanescu acasă, la părinţi, l-a determinat să-şi dea examenele de sfârşit de an.

Tata s-a resemnat când, în clasa a opta, instrumentul de studiu a fost, bineînţeles, trompeta, că doar nu degeaba avusese grijă să dea examen, la sfârşit de clasă a şaptea, şi la trompetă, ca să se asigure că nimic nu va sta în calea dorinţei sale. Pentru că, la urma urmei, avusese dreptate profesorul Dumitru Cercel: „Decât un violonist slab, mai bine un trompetist bun”.

Servesc patria !

…cu arma şi cu trompeta, desigur, pe petliţă fiind semnul de armă al instrumentiştilor militari, lira. La Lugoj, unde a făcut stagiul militar, „a fost căminul meu o vreme” şi locul unde a putut studia în voie. „Nici nu aveam altceva de făcut, după ce terminam de cântat cu fanfara, a fost o perioadă foarte bună de studiu, eram doar eu şi trompeta în sala de muzică. Piese clasice transpuse pentru instrumente de suflat, în special alămuri, specifice armatei, plus repertoriul din liceu.” A fost o perioadă frumoasă, apreciază acum, în care severitatea şi rigiditatea regulilor militare au fost atenuate de bucuria de a cânta, mai ales după ce la Casa Armatei s-a înfiinţat un ansamblu  cu care mergea prin garnizoane cântând, între altele, şi piese de folclor prelucrat. „Plus că aveam hainele civile cu mine, ăsta era lucru mare! Cine a făcut armata ştie ce înseamnă să ai şi haine civile la tine.”

Filarmonica, dragostea mea

„La filarmonică şi la teatru, copiii care studiau la şcoala de muzică mergeau frecvent. Vinerea mergeam la filarmonică, de mână cu domnul profesor. Acolo, unde venea elita Botoşaniului, era o lume fascinantă, elegantă şi parfumată, cu plasatoare şi doamne politicoase la garderobă.” Acolo a observat, a băgat la cap, a învăţat, pentru că „dacă vrei să înveţi, înveţi de oriunde, eu am învăţat şi din filme cum se ţine ţigara sau cum se bea cafeaua”.

La filarmonică, unde a cântat aproape doi ani, a cunoscut artişti şi dirijori valoroşi, sub bagheta cărora a şi cântat. „Lumea aia am iubit-o şi o iubesc tare, cu muzica aia rezonez.” E lumea unde concertul începe cu „la”-ul oboiului, apoi continuă cu acordajul orchestrei, instrument cu instrument, când „totul zumzăie, mintea mă duce atunci spre o pânză plutind pe ape”. Apoi se face linişte. „Atunci sunt emoţionat.”

Ştie ce înseamnă să cânţi la filarmonică, să fii parte din poveste. Inclusiv cum e să-ţi roadă gâtul gulerul cămăşii apretate, peste care pui papionul împrumutat.

Nu ar sta pe gânduri. Dacă ar fi să aleagă între un ansamblu folcloric şi o filarmonică, ar alege filarmonica.

Iniţierea în folclor

Dacă eşti norocos, ai întâlniri importante în viaţă. Cum a fost cea cu maestrul Ion Cobâlă, care, la început de drum şi el, ca dirijor al Orchestrei „Rapsozii Botoşanilor”, a dorit „să reînnoiască generaţiile, să mai schimbe ceva pe acolo”. În orchestră începuseră să apară instrumentişti „notişti”, care ştiau să citească partiturile, care aveau în spate şcoli de muzică. „Acolo mi-am început iniţierea în folclor. După un timp am început să şi simt muzica.”

Nu a fost uşor, cum ar putea părea  la o primă vedere, căci într-un fel se interpretează muzica clasică şi în cu totul altul folclorul, „într-un fel execuţi trilurile, mordentele, grupetele în ornamentaţia clasică, în cu totul altul le abordezi în folclor”.

De la maestrul Cobâlă a primit primele trei piese  pe care le-a cântat ca solist, spre bucuria şi mândria evidentă a tatălui, mai reţinută a mamei, căci „mama nu prea se exterioriza”, dar mai ales a bunicii, „care pupa afişele când îmi vedea poza pe afişierele din oraş”.

Şi tot cu maestrul, cărând un magnetofon „Tesla” de 30 de kilograme, a cules folclor din zona pe unde cântau fanfarele. „Eu îmi luam ce aveam nevoie pentru trompeta mea, el alegea ce îi trebuia pentru piesele de orchestră, pentru suitele muzicale.” Îi este recunoscător pentru felul generos în care l-a ajutat să se ridice, pentru felul în care a înţeles să aibă alături oameni valoroşi, „care să ridice nivelul instituţiei”. „Era mândru de ei şi se bucura de notorietatea lor. Era ca un profesor cu o clasă de olimpici.”

Căci, din câte a mai văzut, altfel se întâmplă acum  prin unele locuri, când, „dacă ai tendinţa să te ridici, cineva îţi retează repede aripile”.

Stilul Constantin Mândrişteanu

„Simplu, dar elegant”, în trei cuvinte, aşa apreciază că este stilul care îl reprezintă.

Însă stilul acesta „nu vine aşa, din aer, este bine gândit, rezultatul a mulţi ani de audiţii („eu am crescut cu Alexandru Havriliuc în urechi, l-am admirat foarte tare, era ceva să poţi cânta ca el”), de studiu. „Simplitatea e mai elegantă, mai adevărată, există nişte legi nescrise care ar trebui respectate. Degeaba spunem noi că folclorul este anonim, cândva un om a avut nişte trăiri şi le-a redat, simplu, prin muzică, deci un autor există, linia melodică este născută din trăirile sale, nu trebuie să o încarci  inutil. Şi în muzica clasică compozitorul a pus nuanţe, ce reprezintă trăirile sale din momentul compunerii, care rămân la latitudinea dirijorului. Aşa este şi în folclor. Nu e cazul să încarci excesiv o piesă, cum mai văd că fac tinerii interpreţi de astăzi, de nu mai poţi recunoaşte linia melodică. Este precum o casă pe care o decorezi excesiv, ca o mâncare greu digerabilă.”

Nu a cântat orice, „am vrut să spun ceva prin cântecele mele” şi cea mai mare satisfacţie a fost să constate că într-o perioadă în care artiştii  nu aveau multe apariţii la tv, ci mai multe la radio şi în spectacole, iubitorii de folclor îi identificau  pe el ori pe Alexandru Havriliuc după stil.

Nu-i cereţi „Muşamaua”, că nu o ştie.

Nu-i spuneţi de manele, că-i bai.

Se şi simte un om simplu, fără dorinţa de a epata în vreun fel, deşi cei care îl cunosc ştiu bine că este imposibil să treci pe lângă el  pe stradă şi să nu-l remarci. Recunoaşte, este atent la imaginea sa şi nu regretă vremurile acelea când nu era anonim pe stradă, dar se simte parcă mai bine acum. „Pentru că eu bani să dau la televizor, să fiu mai vizibil, nu o să dau niciodată.”

Este artistul care şi-a plătit singur un CD de café-concert (pentru celălalt a primit ajutorul unor prieteni), pe care l-a oferit din inimă doar prietenilor, pentru a nu fi nevoit să mai treacă prin experienţa tristă a sponsorizării, ce-i sugerează mâna întinsă. Este artistul care nu pricepe cum poţi scoate 10, 15 CD-uri într-o perioadă scurtă de timp şi să faci astfel încât melodiile de pe acestea să rămână în memoria ascultătorilor.

Şi este artistul care a primit confirmarea valorii, de vreme ce a cântat personalităţilor vremii: lui Nicolae Ceauşescu, de câte ori venea în judeţ (romanţe, cântece de petrecere „cunoştea toate versurile, e adevărat ce se spune”, „părea inofensiv, un moşneguţ, mic de statură), regelui Spaniei, Carlos, la hotelul „Bucovina”, şahinşahului Iranului Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr, în 1973, când a vizitat judeţul Suceava.

Profesorul

Nu e, cu elevii săi, un profesor asemenea domnului Cercel – care făcuse o şcoală militară –, riguros, sever, dar, în acelaşi timp, apropiat, „vorbeam de toate, ne confesam”. Nu îl imită, dar este un profesor care, precum profesorii săi, „cântăreşte” bine elevul şi nivelul la care acesta se află şi lucrează cu el aşa cum simte că îi este acestuia mai de folos. „Le traduc muzica, le-o povestesc, încerc să le decriptez mesajul muzical. E ceva ce eu am învăţat în timp şi vreau să le împărtăşesc. Îi învăţ să fabrice sunetele, să dea viaţă trompetei, căci este greu pentru un instrumentist care nu are text. Dacă nu simţi ce cânţi, degeaba cânţi.”

Nu e sever, „nuuu, parcă sunt toţi copiii mei”, deşi admite că severitatea te obişnuieşte cu o anume rigoare de care trebuie să dai dovadă dacă vrei să fii un instrumentist bun.

Nu e sever, dar spune că e cinstit, când vine vorba să aprecieze dacă are vreun viitor în muzică copilul care doreşte să-i devină elev: „Unii părinţii greşesc, când insistă ca odraslele lor să cânte, sunt dispuşi să investească bani în asta, deşi  poate o fac degeaba. Am atenţionat atunci când copiii nu aveau talent, îi chinuiam degeaba şi nici nu doream să ajung în situaţia în care, neavând cu cine lucra, să nu obţin rezultate şi părintele să fie supărat pe mine, simţind că i-am înşelat aşteptările, în loc să privească realist situaţia”.

Dar a lucrat şi cu copii talentaţi, şi la Botoşani, şi la Liceul de Muzică din Suceava, unde a predat în perioada 1992-1995. Adrian Purice sau David Chipăruţ („ celui din urmă eu i-am pus trompeta în mână, acum e la liceul de muzică, dar mai studiem şi împreună”) sunt doar două nume de copii talentaţi cu care a lucrat. Pomeneşte cu voce caldă şi de micuţul Ianis Tănase, „e mai mare trompeta decât el”, dar e foarte talentat şi, „chiar dacă îl mai doare deltoidul de la efort”, e foarte determinat să studieze, pentru un copil de nouă ani.